Totul este

întreruperea

dialogului

interior

-

ghid de

dezvoltare

personală

 

Introducere

            De ce această carte?

            Vorba înţelepciunii populare româneşti: „picătura care a umplut paharul”, s-a aplicat şi în cazul meu, cu începerea scrierii acestei cărţi. În „paharul” minţii mele erau adunate deja multe idei de cărţi ce puteau fi scrise, cu subiecte diverse, abordând diferite aspecte ale vieţii cotidiene. Dar a fost nevoie de o „picătură” care să facă să se reverse, din multitudinea de gânduri şi idei ne-exprimate în scris, un şuvoi de problematici şi abordări ale unor soluţii la îndemâna oricui, fără reţete şi costuri suplimentare. Picătura a venit sub forma unei probleme din ce în ce mai acute ale zilelor noastre: suicidul. Modalitate utilizată din ce în ce mai mult şi la vârste din ce în ce mai tinere, ca soluţie de rezolvare a unor probleme imaginare sau cu importanţă scăzută.

            Persoane preocupate de acest subiect cred că religia dă o soluţie de rezolvare şi face ca cei ce sunt acaparaţi de gândul de a părăsi această lume, cu cer albastru şi vegetaţie în nuanţe de verde, să rămână în contunuare să contemple mugurii copacilor şi petalele ghioceilor primăvara, precum şi frunzele ruginii şi rodul viţei de vie, toamna. Religia dă o soluţie parţială. Omul cuprins de stări de angoasă extremă, cu mintea spre suicid, poate să renunţe la acest act definitoriu, dar nu şi la gândurile care l-au generat. Persoana în cauză îşi poate pune o oprelişte morală, dar angoasa lui poate creşte tocmai datorită acestor gânduri care o cuprind.

            Întreruperea şi controlul dialogului interior poate „tăia răul de la rădăcină”. Orice om poate ajunge printr-un antrenament adecvat, deloc uşor, la o putere mentală deosebită, putând opri orice gând la propria voinţă.

 

            Argumente personale

            De mic copil am fost foarte bolnăvicios, în special răceam foarte des şi foarte grav. Nu-mi ajuta nici un tratament medicamentos, decât injecţii cu penicilină. La 14 ani m-am îmbolnăvit de diabet. Literatura de specialitate, cea care descrie boala lipsei de insulină în organismul uman, plină de explicaţii asupra complicaţiilor care pot apărea în cazul unui tratament necorespunzător, m-a făcut să mă obişnuiesc cu gândul unei îmbătrâniri şi degradări ale unor funcţii vitale ale fiinţei mele la vârstă prematură.

            Aveam 21 de ani, diabetul reuşisem să-l ţin destul de bine sub control. A venit acel decembrie 89, cănd s-au deschis porţile libertăţii informaţiilor. Fiind student în Iaşi am început să urmez nişte cursuri de Yoga, în speranţa că mă voi vindeca e diabet. Acele cursuri şi cărţile de filozofie orientală m-au făcut să vin în contact cu informaţii inedite despre organismul uman şi posibilităţile acestuia, inclusiv cele de autovindecare a unor boli considerate ... de medicina contemporană.. Cursul de Yoga „la sală” l-am părăsit foarte repede, mai puţin de un an, dar am rămas cu o pasiune şi curiozitate nestăvilită pentru filozofiile orientale. A urmat o perioadă de auto-documentare şi punere în practică a unor tehnici meditative descrise prin diverse cărţi. Sub imperiul unui impuls interior şi mânat de o sete de cunoaştere a fiinţei umane şi capabilităţilor ei, am ajuns într-un aprilie 1991 să interpretez greşit o sintagmă din filozofia indiană: „totul este iluzie”. Credeam că odată ce am realizat acest lucru şi am devenit convins că viaţa pe pământ este o iluzie, trebuie să aştept venirea clipei finale şi încetarea evoluţiei mele în acest organism fizic, urmând ca spiritul să-şi urmeze călătoria lui cosmică pe alte planuri. Cât de greşit am interpretat acele traduceri ale ideilor filozofice.

            Deja îmi aşteptam cu seninătate moartea. Aveam 22 de ani. Simţeam cum mă sting, viaţa parcă ieşea din mine ca un fluid, zi de zi. Două săptămâni a durat acel „dialog cu moartea”. Am cunoscut o persoană care, mai mult sau mai puţin cu voia ei, mi-a băgat în minte altă idee trăznită. Important a fost că acea idee îmi scosese din minte aşteptarea „drumului final”. Revenit după o lungă perioadă (cam 2 luni) pe băncile facultăţii, am reuşit să trec, la limită, în anul următor, anul V, fiind chiar ultimul an, urmând examenul de diplomă şi obţinerea unui servici. A urmat o perioadă de 10 ani în care am avut o activitate socială considerată normală pentru acest început de mileniu III. Din 2003 a urmat o perioadă de retragere gradată din activităţile sociale, rezumându-mă doar la relaţiile de servici şi la cele cu rudele foarte apropiate. Această perioadă de retragere a venit în urma unui imbold interior, imbold care acum, în aceste clipe de îmbinare dintre o iarnă blândă şi o primăvară mult aşteptată, mă îndeamnă să ies din această izolare şi să descriu celor interesaţi de un auto-control al minţii lor, acele rezultate dobândite de mine cu privire la acest proces.

            În 91, după ce am revenit din starea de „mort viu” şi am ajuns la o gândire pozitivă asupra vieţii, cu planuri de tânăr adolescent cu aşteptări asupra viitorului său, personale şi profesionale; am rămas totuşi cu anumite urmări, de data aceasta dovedindu-se benefice.

            În primul rând, asupra minţii mele, s-a aşternut o linişte interioară care-mi dădea o mai mare putere de concentrare asupra preocupărilor cotidiene.

            În al doilea rând, un fapt la prima vedere nociv, dar care s-a dovedit a fi benefic dându-mi o stare interioară cu un stres cotidian considerabil redus, a fost o reducere simţitoare a dorinţelor de orice fel.

            Nu mi-am dorit niciodată o stare de spirit lipsită de dorinţe, dar în 2004 am ajuns în această stare datorită unor factori externi, independenţi de voinţa mea.

            Cu răceli mă confruntam în orice an, în perioade reci. Imediat mă durea gâtul şi trebuia să iau medicamente. În 3-4 zile trecea şi durerea de gât şi starea de moleşeală fizică şi psihică ce se instala. Din acest motiv, în momentul în care temperatura mediului ambient devenea răcoroasă purtam un fular la gât, dacă nu purtam fularul, imediat se inflamau amigdalitele, cu durere în gât şi necesitate de antibiotice. În ianuarie 2004, moment de o însemnată cotitură în viaţa mea, am început să practic sistematic întreruperea dialogului interior. Efectul vizibil al acestei practici a fost, este şi va rămâne: „îmbunătăţirea funcţionării sistemului imunitar”. Deja, odată cu venirea temperaturilor scăzute, după jumătatea anului 2004 nu am mai purtat fular. Nici răceli şi inflamarea amigdalitelor nu am mai contactat.

            Este un lucru foarte ciudat, am căutat prin diferite cărţi de fiziologie o cât de mică legătură între „gândire” şi sistemul imunitar. Cu oricât de multă imaginaţie şi fantezie, am încercat să găsesc o dependenţă între gândire, fie ea şi negativistă, şi sistemul imunitar, nu am reuşit să emit nici cea mai vagă ipoteză. Dar acelaşi lucru, îmbunătăţirea parametrilor sistemului imunitar, l-am mai găsit descris şi la alte persoane care au practicat întreruperea dialogului interior.

            Psihologul Daniel Goleman vorbeşte în cartea sa: „Inteligenţa emoţională” despre constatările medicale că stările de stres şi anxietate au slăbit sistemul imunitar la pacienţii observaţi. Dacă stările psihice negative slăbesc sistemul imunitar, este de la sine înţeles că eliminarea unor astfel de stări, nu numai că îl „conservă”, dar nici nu-l „consumă”, lăsându-i astfel putere să lupta cu alţi factori patogeni.

 

            Cu ce se umpluse paharul?

            Spuneam că „paharul minţii mele” se umpluse de motive de a aşterne pe hârtie sau pe clapele tastaturii, gânduri despre o dezvoltare personală naturală, care să ţină cont de adevăratele aptitudini şi valori interioare ale fiecărei persoane în parte.

            Unul dintre aceste motive este un coleg de servici care, la cei 23 de ani ai săi, efectiv „îşi bate joc de el”, considerând prioritare valorile exterioare fiinţei lui, de apreciere şi laudă a celorlalţi, neglijând astfel necesităţi interne: nu cheltuie bani pe mâncare, face foame, pentru a-şi cumpăra CD-uri audio origunale. Ce ste mai cumplit ca foamea în organism? Are o tuse puternică ce durează de mai bine de 6 luni, nu merge la medic pe motiv că nu are bani. Este „pe cale” de a face un împrumut de mii de euro pentru a-şi cumpăra maşină. Ce este mai adecvat, pentru orice fel de dezvoltare personală sau viaţă decentă: să fii sănătos sau să ai maşină?

            O altă observaţie asupra comportamentului lui cotidian este lipsa atenţiei spre acţiunile fizice ce le întreprinde. Mintea lui este acaparată de dialogul interior şi este deosebit de ne-atent în ceea ce priveşte acţiunile fizice. Cel mai ne-firesc „gest” mi se pare lovirea de scaun sau de picioarele biroului, când se ridică sau se aşează. Oricui i se întâmplă câteodată să fie neatent şi să se lovească de colţuri de mese sau scaune, dar lui i se întâmplă mult prea des. Efectiv „se bate” singur lovindu-se de tot felul de obiecte ce îi sunt prin apropiere. Este „normal” să fii neatent şi să te loveşti zilnic de zeci de ori, sau este „normal” să fii atent la gesturile şi mişcările pe care le faci pentru a nu-ţi umple corpul de vânătăi?

            Să nu credeţi că este un caz izolat sau singular. Căţi tineri din ziua de azi nu-şi neglijează necesităţi interioare pentru a obţine bunuri materiale spre a se lăuda în societate?

            Am prezentat cazul de mai sus ca fiind un caz „extrem”. Nu am mai întâlnit persoane atât de neglijente cu ei înşişi dar preocupaţi de un exterior „strălucitor”.

            Paharul era destul de plin înainte chiar de a cunoaşte personajul descris mai sus. Faptul că practic întreruperea dialogului interior, am senzaţia că „timpul s-a dilatat” şi pot surprinde mai multe aspecte ale lumii înconjurătoare. În acest proces mă ajută şi atenţia care nu mai este îndreptată spre gândurile sau dialogul interior ci este focalizată pe percepţiile senzoriale date de cele 5 simţuri. Văd astfel tot felul de practici curente ale oamenilor din jur. Chiar dacă fac parte dintr-o generaţie mai veche, nu mă ghidez după sintagma „pe timpurile mele”, ci compar aceste practici cu ceea ce am „învăţat” în ultimii ani de la simţul meu interior, ca fiind naturalul uman.

            Percepţia generală a valorilor societăţii din ziua de azi o pot defini ca fiind „o bătaie de joc” de propria persoană. Am văzut astfel multe practici care s-au aşezat unele peste altele în paharul minţii mele. Voi încerca, în această carte, să le expun rând pe rând, exfoliind gradat ceea ce mintea mea a perceput ca fiind ne-natural sau ne-firesc în viaţa cotidiană.

 

CAPITOLUL  I

            Omul şi societatea în care trăieşte

            Putem defini o societate umană ca fiind totalitatea oamenilor ce trăiesc într-o anumită comunitate ce se conduce după nişte reguli interioare, localizată foarte precis ca timp şi ca spaţiu geografic.

            Trăim astăzi într-o societate precis delimitată geografic de graniţele statului român şi definită temporar de cotitura ce a avut-o în decembrie 89, prin deschiderea unor libertăţi pe care fiecare le-a perceput cum a crezut de cuviinţă. Nu putem compara valorile societăţii actuale cu cele din anii 80. Acesta ca exemplu de societăţi diferite temporar, dar locuind în acelaşi spatiu geogrefic.

            Ca exemplu de societăţi diferite geografic dar trăind în acelaşi interval temporar, am putea observa societatea românească şi cea japoneză. Chiar dacă trăim aceleaşi vremuri şi valori de democraţie, oamenii celor două state au concepţii diferite despre viaţa în ansamblul ei.

            Sistemul de valori după care se conduce un individ depinde foarte mult de societatea în care s-a născut, a fost educat şi în care trăieşte. Dar toţi oamenii de pe Terra, indiferent în ce societate trăiesc sau au trăit au anumite puncte comuna care nu-i pot diferenţia de alţi oameni care trăiesc în alte societăţi. Toţi oamenii de pe Terra (albi, negri, chinezi sau amero-indieni) au aceleaşi proporţii ale organelor corpului. Nici o rasă umană de pe suprafaţa pământului nu are capul (cutia craniană) de două ori mai mare decât celelalte, deci o cantitate mai mare de creier.

            Nici o rasă umană nu are 3 rinichi. Mutaţoole genetice care pot apărea la diferiţi indivizi dintr-o specie se exclud. Toţi oamenii de pe Terra au aceleaşi organe în componenţa organismului şi dispun de aceeaşi fiziologie.

            Sunt de acord cu ideea că diferitele curente filozofice orientale nu se pot adapta curentului de gândire occidental. La fel şi cu cele toltece, pentru care am un mare respect. Un exemplu de valori sociale diferite: toltecii consideră că evoluţia se face în grupuri de câte opt persoane, indienii şi tibetanii se retrag în singurătatea unei peşteri, total izolaţi de alte persoane. Dar indiferent câte persoane iau parte la procesul evolutiv. Toate ractică aceleaşi procese mentale, de control al proceselor gândirii şi de proiectare a atenţiei. În acestă carte vreau „să judec” fiinţa umană, indiferent de societatea în care trăieşte, indiferent de valorile societăţii. Sănătatea fizică şi mentală este un deziderat la care ar trebui să adere toţi membrii rasei umane care au câştigat statutul de fiinţă bipedă şi raţională.

            Societatea îţi imprimă un stil de viaţă în conformitate cu gradul de confort şievoluţie tehnologică la care a ajuns, dar primordiale trebuie să fie anumite principii de grijă personală, valabile de când omenirea a apărut pe pământ şi până în zilele noastre.

 

 

 

            Diletarea timpului